P. Tóth Irén : ELENA LILIANA POPESCU: ZARÁNDOK (PELERIN)

Fordította: P. Tóth Irén

Zarándok

 

            I

Nem vagyok más, csak egy szárnyaló gondolat,

sorsom, hogy korszakok közt zarándokoljak,

távoli világok közt élni és halni,

tévelygő istenként egyre messzebb szállni…

 

Csábítsanak el engem lebegő álmok,

varázsoljanak el puszta-délibábok,

mit nekem szántál, feledjem sorsomat,

ne békéljek meg soha, válasszak rossz utat,

 

Feledjem a szent forrást, és egyre kevésbé

kövessem szívem legszentebb küldetését,

éljem végig az egész rémálmot: gyűlölet

és halál egyszerre vezesse kezemet,

 

Más nemzetekkel harcoljak értelmetlenül,

hatalmas vagyonokat gyűjtsek szüntelenül,

az önzés legyen mindig vezető szavam,

emberek közül elsőnek a gyávát válasszam,

 

A hitet mit hirdetek, szél fújja jó messze,

mit naponta prédikálok, én se higgyek benne,

hazudjak könnyedén és ferdítsek el mindent,

akarjam leigázni az egész emberiséget,

 

Hogy az élet szeplőtlen ajándék, ne higgyem,

kótyavetyéljem el öröklött tehetségem,

ne érezzek szánalmat, üssem kegyetlenül

az elesettet, ki ott fekszik védtelenül,

 

És kövessem el folyton ugyanazt a hibát

mit elkövettem először a csalás útján,

kerüljem az igazat, tettben és szóban,

örök tudatlansággal kössek fogadalmat,

 

Félelem, oktalanság, ne tudjam mit jelent,

legyek gyenge, áruló, tisztességtelen,

magasztaljam folyton apró tetteimben

hogy képmutató énem hatalmába estem…

 

II

Szárnyaló gondolatom vagy, ez így igaz,

a fantomvilágban, hova száműzted magad,

és eltévedve itt-ott, néha tudatlanul,

győzedelmesen térhess vissza valamikor,

 

csalóka álmaidtól tudj megszabadulni,

választott utadról ne tántorítson semmi,

mit neked rendeltem, találd meg újra sorsod,

fejtsd meg lelked legmélyébe vésett titkod,

 

emlékezzél egyre tisztábban vissza arra,

ki elkísért e magányos kalandos útra,

engedd, hogy költözzön szívedbe szeretet,

és védd meg azokat, kik holtukból születtek,

 

mindenben lásd meg azt, aki megteremtette,

tudd, az igazi kincs nem a gazdagok kincse,

az univerzumot is szeretet élteti,

ellenségednek is próbálj megbocsátani.

 

Egyre erősebbé növekszik benned a hit,

mikor egy megpróbáltatás új út fele visz,

megtudni az igazat: lenni vagy nem lenni?

Akkor sikerül majd önmagad ura lenni!

 

Tudni fogod akkor, hogy végtelen az élet,

mit elveszettnek hittél – egész örökséged –

ezerszeresen ér hozzád, a neki rendelthez,

ha elméd határai végtelenbe vesznek…

 

Keresed a kezdetet, de többé nem leled

a legutolsó ugrásban, ahogy tervezted,

szülőhazád felé, legszerényebb ruhában,

tisztán, minden ígérettől megszabadulva.

 

Ott, hova semmi rossz nem tud beférkőzni,

mindenben harmónia fog visszatükröződni.

Hozzád beszél a szó, a tett, és a gondolat –

csendben hirdetik teljes szabadulásodat.

 

 

Pelerin

Elena Liliana Popescu

 

I

Nu sunt decât un gând al tău, înaripat

doar să călătoresc prin ere-mi este dat

prin lumi îndepărtate să trăiesc, să mor

şi să-mi continuu zborul, de zeu rătăcitor…

 

De vise plutitoare ademenit să fiu

să cred în vraja fetei morgana din pustiu

să nu-mi aduc aminte menirea ce mi-ai dat

s-aleg mereu eroarea, să fiu neîmpăcat,

 

Să uit izvoru-mi sacru, din ce în ce mai mult

de-a inimii solie să nu ştiu să ascult

şi să trăiesc coşmarul până la capăt: ura

şi moartea deopotrivă să-mi fie semnătura,

 

Să port război zadarnic cu alte seminţii

s-adun fără odihnă imense bogăţii

să-mi fie egoismul cuvânt de căpătâi

şi dintre oameni laşul să-mi pară cel dintâi,

 

Credinţa proclamată să-mi fie vorbă-n vânt

deşi o predic zilnic, să nu cred în cuvânt,

să mint cu uşurinţă şi să răstălmăcesc

să vreau sub stăpânire tot neamul omenesc,

 

Să nu-nţeleg că viaţa e-un dar neprihănit

să risipesc aiurea talantul moştenit

să nu ştiu ce e mila, lovind fără cruţare

în cel căzut şi paşnic, lipsit de apărare,

 

Şi să repet întruna greşeala de-nceput

pe drumul amăgirii întâiul pas făcut,

să ocolesc dreptatea în faptă şi-n cuvânt

să-nchei cu neştiinţa un straşnic legământ,

 

Nesăbuinţa, teama, să nu pot să-mi măsor

să nu ştiu ce-i ruşinea, să fiu slab, trădător

prin faptele-mi mărunte să preamăresc mereu

căderea în puterea făţarnicului eu…

 

II

Un gând al meu, într-adevăr, înaripat

în lumea de fantasme de tine exilat

şi rătăcind din loc în loc, neştiutor

să poţi cândva să te întorci triumfător,

 

De visele-amăgirii s-ajungi să te dezlegi

nimic să nu te-abată din calea ce-o alegi

treptat să redescoperi menirea ce ţi-am dat

să descifrezi misterul în tine încrustat,

 

Să îţi aduci aminte din ce în ce mai clar

de cel ce-a fost cu tine-n periplul solitar

să-i faci iubirii cale, în inimă s-o porţi

şi viaţa să le-o aperi la cei treziţi din morţi.

 

Să poţi vedea în toate pe cel ce le-a creat

să ştii că avuţia n-o are cel bogat,

că universul însuşi trăieşte prin iubire:

să-ţi poţi ierta vrăşmaşul e-nscris în a ta fire.

 

Credinţa ta va creşte din ce în ce mai mare

de când te vei supune la singura-ncercare,

să cauţi adevărul: a fi sau a nu fi?

Stăpân pe tine însuţi vei reuşi să fii!

 

Vei şti atunci că viaţa e fără de sfârşit

şi-ntreaga moştenire ce crezi c-ai risipit

te-aşteaptă înmiită, al ei stăpân sortit,

când centrul minţii tale va fi nemărginit…

 

Vei căuta-nceputul şi nu-l vei mai găsi

în saltul cel din urmă pe care-l poţi gândi

spre ţara ta natală-n cel mai umil veşmânt

purificat şi liber de orice legământ.

 

Acolo unde răul nu are cum ajunge

doar armonia în toate, ce-s una, se răsfrânge.

Cuvântul, fapta, gândul în tine se rostesc,

întreaga libertate-n tăcere ţi-o vestesc.

 

 

 

 

Legutóbbi módosítás: 2019.07.09. @ 15:16 :: P. Tóth Irén
Szerző P. Tóth Irén 202 Írás
Én Szemeim - csukott ablakok, pilláim - leeresztett függöny. Füleim - süketté lett falak, életem - csendbe burkolt börtön. Nem mondhatom el senkinek a titkot... Ne tudjon rólam senki, semmit. Született, élt, meghalt - talán csak ennyit.